miércoles, 2 de septiembre de 2015

Dumnezeu . . . este!

Am scris eu insumi, in trecute (deja) ocazii, postari pe care le-am intitulat "Dumnezeu nu exista ci, este" (asa ca de data asta a trebuit sa ma multumesc cu acest titlu mai scurt (si poate mai putin clar, la o prima vedere).
Ceea ce m-a motivat acum sa re-iau firul asta, este aparitia pe "peretele" meu in facebook a unui scurt video postat de o persoana apropiata (virtual) mie, ca una din "persoanele baza" ale listei mele de prieteni.
Incepusem sa raspund acolo, la locul faptei, dar facebook-ul este (dupa cum stim) foarte volatil, semanand cu "vorba", si cand cauti sa mai aduci vreo adaugire sau vreo completare, sau pur si simplu sa regasesti subiectul, ia postarea de unde nu-i.

Video-ul cu pricina, nefiind de domeniul youtube nu imi permite formatul sa il aduc aici, dar am sa pun aici titlul (Dumnezeu exista) si cine apasa pe el, deschide video-ul cu pricina, video in care se sugereaza ca copilul Einstein ii da lectii batranului sau profesor.
La aceasta afirmatie (si argumentare verbala) ca . . . "Dumnezeu exista", vin si eu de aci in jos cu argumentarile mele ca . . . "Dumnezeu este". Iaca asa:

Doar un "amanunt"; nu e bine spus "exista" ci . . . "este". Chestiune de nuanta :)  
Adica una e sa spui "exista frig", "exista intuneric", exista "Polul Nord", exista "Carul mare" sau  exista "Calea lactee" si alta-i povestea cand spui "este frig", "este intuneric". 
La ceea ce "este", participi in primera persona, iar ceea ce "exista", este ceva indepartat (precum "polul nord", precum "carul mare", precum "calea lactee", etc).
Cel mai simplu ne-ar fi daca, prin analogie cu aritmetica, am intelege conceptul "Dumnezeu" ca pe o infinita ecuatie, cu infinite paranteze, in care fiecare dintre noi, in-divizii, suntem cate o cifra, inclusa in aceasta ecuatie, si nu externa ei. 

Antecesori ai nostri, avand la indemana un vocabular mult mai sarac atunci decat este astazi, au dat tot soiul de exemple figurative, dar oamenii (mai intai, ai acelor vremi) nu prea aveau capacitatea de a distinge intre utilizarea "la propriu" si "la figurat" a cuvintelor, a expresiilor, si au luat drept "la figurat" ceea ce era "la propriu", "la propriu" ce era "la figurat", alternand in toate chipurile posibile (ca la a"alba-neagra") deosebirea "adevaratului" de "fals", deosebirea "graului" de "neghina", mergand mai degraba pe dibuite decat pe aprofundarea si studiul menit sa-l puna in situatia de "a cunoaste".
Astfel, exemplul cu "Iona in pantecele balenei" era tot unul din exemplele figurative menite sa faca omul sa priceapa ca el se afla in continuu "inclus in ecuatie" si nu extern ei.
Daca am considera pe Dumnezeu o cutie imensa, am intelege (poate) mai usor, ca nimic nu se afla in exteriorul acestei (imaginare) cutii, ci totul se afla inauntru.
Dar e incorect sa privim spre a intelege, ca pe o cutie, ci mai degraba aceasta "cutie" de care vorbeam ar trebui vazuta ca pielea acelui organism pe care si noi il compunem, si caruia ii spunem "Dumnezeu".

Cum am mai spus si in alte postari, fiecare dintre noi ne aflam in Dumnezeu precum fatul in "lichidul amniotic" si tot pipaim cu mainile, cu picioarele, cu toate simturile noastre, intrebandu-ne . . . unde e mama.
Sper ca am explicat suficient de bine. Cine nu intelege, intreaba si, incerc sa o fac si mai bine.
¡Hasta otra!