jueves, 24 de octubre de 2013

Randunica

Azi am descoperit un blog, deosebit de bine facut. Chiar daca . . . pornind de la baza (unei 
imaginare piramide), din pornire impartasesc multe (90%) din valorile prefigurate de autor, pe 
masura ce urcam spre varf (ca inspre locul  in care "tragi linie si . . . aduni", la capatul unei
indescriptibil de lungi, ecuatii) rezultatele la care ajungem fiecare . . . "ne pierd, unul de altul".
Am scris un "post" in acel blog (Mehedinti blog online) la o tema care se numea  . . .
"Povestea a doua randunici" iar "postul" meu a devenit atat de lung, incat depasea cele 4096 de
caractere, cat permitea formatul. Am "taiat din el pana ce . . . "a incaput", iar de restul am avizat
eventualul lector ca il poate gasi aici. Asa ca . . . ma tin de . . .  facuta promisiune, publicand aici
textul intreg, asa cum l-as fi dorit publica acolo. Ziceam asa:



Buna ziua
Azi este prima data cand nimeresc pe-aici si, cum subiectul are legatura cu felul meu de a gandi

lucrurile, am sa spun si eu cateva cuvinte.
M-am nascut (si am crescut, pana "mi-am luat . . . zborul"), la tara.
Am fost saraci (desi, nimeni nu-i atat de sarac incat sa nu mai aiba prin preajma-i altii, si mai saraci)

Daca nu ar fi existat Creanga (si as fi beneficiat de talentul lui), amintiri ca ale lui, din . . .ale 
copilariei, sigur nu ramaneau nescrise (pentru ca . . . cel putin subiectele de el tratate, le puteam 
trata si eu).
In satul meu, portile curtilor sau usile caselor, nu se incuiau niciodata. In timp de vara (de fapt, pe 
tot . . . "timpul bun") usa casei statea deschisa (nu doar la figurat ci si la propriu).

Randunicile isi faceau cuiburi pe sub streasina casei. Mai cadeau unele,
ca se desprindea 
pojghita de var, si cadeau cu peticul de var cu tot.

Hirundo rustica
Taica-meu (cand isi gasea si el timp) le batea vreo trei cuie
dedesubt si impletea cu sarma un soi de cos-suport, incercand
sa le dea o mana de ajutor randunicilor in cauza. Le vedeam capatanile puilor, de cand ieseau din ou si pana-si luau zborul,
dar de apropiat de cuibul lor, noi copii (eram mai multi frati)
desi eram "mari cautatori de cuiburi" (cuiburi, de toate natiile 
de pasari), nu le cautam ca sa le stricam ci "ca sa le stim"  
(pentru ca reprezenta un mare motiv de mandrie, intre noi copii, 
sa spui: "il stii pe-ala?", iar ceilalti sa se minuneze ca de ceva
 . . . nou). In cultura noastra locala, traditia zicea ca . . . "randunica este de ne-atins" (existau si
versiuni batranesti care spuneau ca "daca atingi randunica sau cuibul ei, casa aceea va fi . . . o 
casa blestemata".

Randunicile erau atat de obisnuite cu noi, ne cunosteau atat de bine incat (nu o data), te trezeai ca intra si in camera (cea mai) "de zi" a casei de la tara (bucataria), dadea doua trei ture (ne-sinchisindu-se de "locatari"
si se ducea apoi, la treaba ei).
Intr-o vreme au inceput sa construiasca un cuib, in casa (in bucatarie). Cine cunoaste randunica, cunoaste imediat cand o randunica "pune piatra de temelie" vreunui cuib, pentru ca apar "primele semne" (paie, pamant) analogic cu ceea ce se petrece in "crosetat" (unde incepi de la "un ochi" si . . . "cresti" pe masura 

ce, si doar daca . . . "dai din maini")
Facuram "sedinta", noi (ceilalti locatari ai casei, si mari, si mici), si daduram "autorizatia de constructie".

Nu-mi aduc aminte daca a fost "treaba de un sezon", sau de mai multe (dar mai degraba a fost, de 

mai multe). Dumnezeu stie cum isi facea randunica orarul, de asa natura incat sa se potriveasca cu
al nostru, pentru ca noi, seara, stateam la masa, cu lumina aprinsa si usa inchisa, iar randunica . . .
pe oua (sau, dupa caz, pe pui) iar "randunoiul", pe marginea cuibului, ei cu ale lor iar noi, cu ale
noastre.
Cuibul asta era chiar la intrarea pe usa, deasupra intrerupatorului de lumina (pe aceeasi linie verticala cu acesta) dar . . . aproape lipit de tavan. Pentru mine, la acea vreme, tavanul era . . . inalt (trebuia sa ma urc 

pe scaun ca sa ajung sa-l ating varful degetelor).
Dar, intr-o seara, o fata din vecini (mai mare de varsta decat noi, copii ai acestei case), a unei familii de foarte buna prietenie cu a noastra, a venit intr-o seara (cred ca, tocmai eram . . . la masa) sa aduca (sau, 

sa ceara) ceva, cum era obiceiul (si) pe la noi.
Ea era, ca sa zic asa, ca un fel de "
liceană" (mi se pare ca chiar asta era, prin acel "saizeci si ceva", fiind
 in acea "lume a noastra", un "copil exemplu") iar noi "copii  (cel putin, cei mari) de scoala". A intrat, a 
zis "buna seara" si, vorbind cu noi, a vazut cuibul si a ramas atat de uimita de ce vede incat a dus mana si
a mangaiat (sau, a dat sa mangaie) randunica, si nu mai stiu daca am strigat sau daca am ramas blocati 
(cel putin sentimentele mele, le pot reda), nu mai stiu daca oi fi apucat doar sa casc gura sau, oi fi si scos vreun grai pe ea, dar . . . mana ei s-a dus, fara sa se mai poata opri. Nu mai pot sa-mi aduc aminte daca 
a incercat sa strige doar sufletul din mine, daca s-a concretizat asta in "glas", si daca mi-a iesit ceva, vreun sunet, pe gura.
http://es.wikipedia.org/wiki/Cordero
Randunica a zburat, prin usa deschisa in care statea fata, si . . . nu s-a mai intors, niciodata. Cuibul a ramas acolo . . . ani.
(povestea este mai lunga decat cele 4.096 de caractere cat permite "formatul". Continuarea o poate gasi, cine vrea, in "ego-obiectivism")

. (Pana aici mi-a incaput textul in postarea dn blog-ul de care va . . . zisei, un blog al unui om  (Vasile Burcu), care-mi pare deosebit.

 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .  . . . .  . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Au trecut de atunci, zeci de ani (vreo 40, sau, mai mult). Din toti fratii doar unul mai este azi, "acasa"  
(acasa la el, fireste). Parintii mei traiesc, cu casa "goala". Ceilalti copii ai lor au "zburat" (pentru ca au 
fost "zburati", "zburataciti") in "tarile calde". De fata aceea nu mai stiu decat ca "exista". 
Ne-a fost draga si pana atunci, si de atunci incolo. Si totusi, ceva, din clipa aia, s-a rupt. Ceva ca in
cazul unui fir, cand cosi. Se rupe, ii faci nod, continui dar . . . nu mai e, ce-a fost.
 
Toata asta (lunga) poveste pentru a spune ca, pentru mine, randunica reprezinta simbolul libertatii si al demnitatii fiintei. Este cel mai putin stricatoare (ca in cazul unui autoturism, consuma foarte putina energie comparand cu energia ce produce).
Pantera onca
Este, in ceea ce priveste conceptul "pasare" ceea ce, in ceea ce priveste "mamiferul" este . . . "mielul".
Adic
ă, calcă pe cel mai redus procent de cadavre spre a-si tine in situatia de "existenta", propria-i viata. Numai ca in timp ce "mielul" devine (pe măsura ce
creste) o biată "oaie", randunica nu incetează niciodata de a fi . . . randunică.
Randunica este cel mai bun exemplu, al fiintei care "isi cunoaste drumul", care stă in stol din ratiuni sociale, care cunoaste perfect insemnatatea lui "impreună", care nu alege un "ghid" spre a fi "condusă" de acela precum unul conduce o
roaba (de carat) si nici "trasa" (precum un carut de butelie) ci, ca in cazul unui
autobuz plin cu pasageri (cu pasageri posesori toti al "permisului de conducere
pentru autobuz) deleaga pe unul (nu incape mai mult decat unul, la volan) care cunoaste acelasi drum ca si ea, spre a conduce cu randul (timp in care ceilalti mai pot "atipi, se pot dedica si
altor activitati dar iau mereu seama si la "curs", daca il urmeaza sau nu pe cel personal preconizat).

Cine poate citi in spaniola intalneste asta, in wikipedia, in legatura cu "pantera" (iar cine nu cunoaste spaniola
citeste in ce limba ii convine, cu mentiunea ca in romana este si aici, prezenta, o "nationala saracie"):

"La estructura corta y robusta de sus miembros hace que sea muy hábil a la hora de escalar, arrastrarse y nadar.La cabeza es robusta y la mandíbula extremamente potente; se ha sugerido que posee el mordisco más potente de todos los félidos y el segundo más potente de todos los mamíferos (tras la hiena manchada); esta potencia es una adaptación que le permite incluso perforar caparazones de tortugas. Un estudio comparativo de la potencia de mordisco ajustado según la medida corporal lo situó como el primero de los félidos, junto con la pantera nebulosa, y por delante del león y el tigre.

Un ejemplar adulto puede arrastrar 8 metros un toro de 360 kilogramos entre sus mandíbulas y pulverizar los huesos más duros, o arrastrar a una tortuga de mar de 34 kg a lo largo de más de 90 m en la profundidad de un bosque.Puede cazar animales salvajes que pesan hasta 300 kg en el interior de una selva densa y su físico corto y robusto es una adaptación a sus presas y ambiente.
...............................................
Se estima la necesidad alimenticia de un ejemplar de 34 kg (en el extremo inferior del rango de pesos de la especie) en 1,4 kilogramos de comida al día. Para animales en cautividad de entre 50 y 60 kg, se recomiendan más de dos kilogramos de carne diarios.En la naturaleza, el consumo es naturalmente más errático; los félidos salvajes gastan una energía considerable para capturar y matar las presas y pueden consumir hasta 25 kg de carne de una vez, y después pasar periodos de inanición".

Cred ca, prin comparatia intre "miel" si vreuna din "fiare", orice om (oricat ar face el pe grozavul) prefera
"tovarasia" mielului. 
Numai ca cele mai multe (peste 90%) dintre fiintele umane, prefera aceasta "tovarasie" numai din . . . pura "parsivenie" (dupa care, ii inchina . . . imnuri).


PS. Am profitat de avantajul "terenului propriu" si am mai adus niste corecturi si niste adaugiri textului initial.

PS (2).
 Adaug aici un video (din youtube) in care se poate vedea ca orice categorie de ierbivor, cu un pic de . . . "minte pusa la contributie" (desi nu-i usor sa te asezi cu "pieptul gol" in fata "talharului cu spada") poate sa se  asocieze (precum face randunica), spre a se apara de . . . pradatori (in cazul omului, nu atat
de lupii cei cu patru picioare cat mai ales de coiotii si hienele cu doua).

Si, nu este deloc neimportant, exemplul pe care ni-l transmite (in viziunea mea) acest video, si prin prisma faptului ca, la randul lui, conceptul  “om” se poate categorisi in cateva  “categorii de agresivitate".

Exista astfel, un procentaj semnificativ  de indivizi care apartin categoriei (sa-i zicem “1”), “om de
agresivitate carnivora” (si putem analoga aici omul, cu ex. ca: leul, pantera, lupul, cainele) sau
 “suflet cainesc, hain (cum i se spune acestei tipologii).
Avem apoi categoria 2) “om de agresivitate ierbivora” (si putem analoga cu: taur, cerb, rinocer, berbec, tap); apoi, o categorie 3) “om de agresivitate omnivora” (si putem analoga cu: mistretul, porcul).
Dupa toate astea mai  avem o a patra: 4) “om cu agresivitate analogica agresivitatii conceptului miel”
 (sau mai pe scurt “om cu agresivitate de miel”, sau si mai pe scurt “omul-miel”, sau si mai pe scurt
miel” sau in limbaj biblic , (denaturat insa de religie), “mielul lui Dumnezeu”.


Mai cred eu, ca omul trebuie sa se mai si trezeasca, si sa inteleaga ca inaintasii nostri nu dispuneau de
acelasi volum de cuvinte ale dictionarului (ale ditionarului oricareia dintre limbi) precum dispunem noi
azi, si nici de acelasi procent de "lume alfabeta" precum azi, si ca, referirea biblica la "miel" era "figurativa",
iar bietii oameni (an-alfabeti) ai acelor vremi, au inteles-o in forma "literala" (asa cum au inteles, iar cu asta au facut "harcea-parcea, tot intelesul acelor invataturi).
Referindu-se la "miel", textul biblic se refera de fapt la "om cu suflet tot atat de agresiv, pe cat de
agresiv este . . .  un miel".
Mai multe, relationate cu tema blogului in care te afli gasesti aici

Am mai adus niste completari la varianta acestei povesti in spaniola, asa ca am sa incerc sa le pun
in pagina si aici:
http://es.wikipedia.org/wiki/Mente
Talcul video-ului de mai sus, ar trebui sa ne fie, intelegerea faptului ca,
“omul cu agresivitate de miel”, poate, (dand folosinta acestei cea mai
adevarata (si unica) arma (mintea), “arma” cu care a fost inzestrat “din
proiect”, si prin uniune de minti (sau cum spunem noi romanii “gand la
gand”) cu cat mai multi din “colegii categoriei sale de agresivitate”),
 poate invinge orice obstacol, pentru ca mai puternica decat aceasta
arma (acea categorie de . . . "minte" care ii este nutritiva Vietii insasi)  
nu exista nimic

Iar de adevarata “minte” (in adevaratul sens al acestui cuvant) nu dispune oricare “fiinta umana”, ci doar acel  om cu “agresivitate” de

http://es.wikipedia.org/wiki/Bomba_hidr%C3%A1ulica
miel de cand vine pe lume si pana iese din ea,
sta convertit intr-o specie de “pompa hidraulica”, care absoarbe  un fluid numit "informatie" dintr-un “rezervor (de informatie) universal, o filtreaza prin propriile-i filtre, o rafineaza in propria-i rafinarie iar  produsul care rezulta  il “proiecteaza” in el insusi ca intr-un set de "cilindri hidraulici" telescopici, “crescand” (de fapt) in “inaltimea mentala a sa” pana ajunge sa depaseasca stacheta minima obligatorie (punct notat cu “p” in imaginea “putul vietii”) punct pana la care (stand cu talpile pe nivelul indicat de punctul “a”), trebuie sa-i ajunga 

“crestetul capului” indeplinind cu aceasta  “conditia minima necesara” spre a apartine
conceptului “om”
Un circuit hidraulic (bazic) este constituit dintr-un depozit de ulei, o pompa care absoarbe si concomitent “impinge” prin tuburi si un cilindru ce, sub aceasta  formata presiune, actioneaza.

Aceasta imagine denumita aci(mai jos) “putul vietii” imi serveste crearii unei cat mai aproape
de imaginea reala, “reprezentari mentale” pentru a-mi fi mai usor sa descriu viziunea mea
asupra doua concepte (profund inrudite in radacina lor, dar separate in ale lor tulpini),
“fiinta umana” si “omul”.

Cu punctul “a” am notat eu “punctul . . . 1” (si nu “punctul zero”) alei noastre 
(personale) existente. 
Punctul “p” reprezinta media inaltimii conceptului . . .“fiinta umana
Iar cu ajutorul punctului " " am reprezentat "directia spre. . .  infinit.

Daca introducem in “schema” o . . .moneda (care sa reprezinte in imaginatia noastra “individul uman”), ne ajutam sa ne reprezentam (zic eu) mai usor faptul ca individul uman 
"are in dotare" o “fata – fizica” si  o “fata- mentala
Inaltimea  pana la care poate creste individul uman din punct de vedere fizic, din talpile picioarelor (notate in “putul vietii” cu “a” si pana in “crestetul capului” (notat in desen cu “p”) trece rar de 2 metri. “Tulpina . . . fizica” creste cu ajutorul a ceea ce numim  "alimentatie", alimentatie urmata indeaproape de nutritie.
 


Cealalta “fata a monedei” sta . . . pe aceleasi talpi cu cealalta tulpina, pornind . . . inspre “infinit”, tot din punctul “a” (analogie cu "ramificatia
monopodiala" sau situatie analogica cu, cunoscutul caz de policefalie "Abigail si Brittany Hensel".
Numai ca, in drumul lor spre . . . infinit, "tulpina fizica", cum spuneam, 
 rar depaseste doi metri, in timp ce, cealalta, are drumul . . ."deschis"
si, cum spuneam ceva mai inainte, in ceea ce priveste aceasta "a doua fata" depinde de fiecare individ in parte cum si-o hraneste pe a sa, cata
"informatie" absoarbe, ce-si rafineaza din ea, si cata isi "pompeaza" in
el insusi, ca intr-un "ansamblu de cilindri telescopici", fapt ce il
analogia fiinta umana -om
telescopeaza (sau nu). Cu alte cuvinte "fiinta umana" este un "ansamblu de cilindri telescopici"  . . . "incremeniti in proiect" (precum in aceasta imagine -analogie,

conceputa de mine pentru ocazia aci de fata, subiectul "a").
Subiectul "b" al imaginii-analogie, aci prezente este (tot in opinia mea) analogia
a ceea ce este, inseamna si trebuie sa ne reprezentam mental
 atunci cand facem referinta la conceptul "om".















 

No hay comentarios:

Publicar un comentario